Creativitatea; delimitări conceptuale

Prin creativitate se înţelege capacitatea sau aptitudinea de a realiza ceva nou, original. Actul creator este însă un proces de elaborare prin invenţie sau descoperire, cu ajutorul imaginaţiei creatoare, a unor idei, teorii sau produse noi, originale, de mare valoare socială şi aplicabile în diferite domenii de activitate.

Creativitatea poate fi educată, dezvoltată şi pusă în valoare. În ziua de azi, creativitatea reprezintă o sursă de putere şi energie superioară tuturor celor existente până în prezent. Creativitatea reprezintă o sursă inepuizabilă ce se multiplică permanent: poate aborda orice problemă căreia îi poate găsi soluţii inedite, are aplicabilitate în toate domeniile de activitate.

Antrenamentul creativităţii se realizează cunoscând factorii definitorii ai creativităţii şi blocajele ce împiedică manifestarea acesteia.

Creativitatea reprezintă o faţă modernă extraordinară, dar insuficient cunoscută şi valorificată.

Termenul de creativitate este utilizat în relaţie cu trei aspecte. Creativitatea se evidenţiază mai întâi în raport cu actul, procesul de creaţie, fenomen de extremă personalitate prin care se elaborează fie o operă de artă, fie o inovaţie tehnică, un mecanism, un aparat, fie o nouă teoremă matematică s.a. Rezultatul procesului creator se expilică prin creativitatea unei persoane, printr-o capacitate complexă a omului, o structură caracteristică a psihicului ce face posibilă opera creatoare. În fine creativitatea se mai apreciază, în mod obiectiv, prin produsul activităţii – mai mult sau mai puţin deosebit, nou, original.

Această originalitate se manifesta în diferite grade de noutate. Un şcolar care izbuteşte să soluţioneze, prin propriul efort, o problemă grea de matematică, dovedeşte oarecare creativitate. Dar ea nu se poate compara cu cea manifestată de un savant creator al unei teorii noi, recunoscută ca atare pe plan mondial.

În cadrul unor şcolii psihologice au fost formulate mai multe teorii asupra creativităţii.

Ø  Teoria asociaţionistă, elaborată de Nednik (1962), care consideră creativitatea un proces de organizare şi transformare a unor elemente asociative în combinaţii noi, pe baza gândirii.

Ø  Teoria configuraţionistă (gestaltistă) defineşte creativitatea ca produs al imaginaţiei (şi nu al gândirii logice), cu ajutorul căreia sesizăm brusc lacunele din configuraţia întregului, completându-le.

Ø  Teoria transferului creativităţii îl are ca reprezentant pe J.P. Guilford. El concepe creativitatea ca o etapă a învăţării, transferabilă şi în alte domenii de activitate.

Unii specialişti explică deci, procesul creaţiei prin nivelul gândirii logice, alţii relevă influenţa unor facturi de personalitate (motivaţii, atitudini), iar a treia categorie diminuează sau chiar neagă importanţa inteligenţei, atribuind rol hotărâtor imaginaţiei (Wertheimer).

Dacă inteligenţa este o formă superioară de organizare şi de echilibru a structurilor cognitive şi dacă a înţelege şi a inventa sunt principalele ei funcţii (Piaget), atunci nu putem vorbi de nici un proces creativ fără participarea inteligenţei. Pornind de la această idee, orice persoană cu o inteligenţă normal dezvoltată este mai mult sau mai puţin creativă, iar peste un anumit coeficient de inteligenţă (după unii cercetători, peste 120), aceasta nu mai corelează cu creativitatea, rolul important revenind imaginaţiei creatoare şi factorilor de personalitate.

Ar fi greşit însă dacă am identifica inteligenţa superioară cu creativitatea, aceasta fiind definită de originalitatea şi valoarea produselor create. Cu alte cuvinte „inteligenţa superioară nu înseamnă neapărat şi creativitate”(Landau), întrucât nu toţi oamenii inteligenţi sunt şi creativi.